B’estFest 2008, un festival cu multe nume pe multe afişe, grăbit şi dezordonat ca o maşină de tuns iarba.
4 iulie: Alanis e învinsă de apropierea nopţii şi se lasă pradă somnolentei. Cypress Hill adună public curat. Eu adorm pe un genunchi străin. Mă trezesc având în faţă o parcare plină de pahare de plastic remodelate şi o scenă Dacia singuratică. Silent Disco atrage publicul ca un magnet sperios. Solistul OCS e prea mic de înălţime. Mă cert violent cu genunchiul şi urăsc două brunete. Am înţeles că Unkle rulled.

5 iulie: Ascult The Mood live. Sună foarte bine. Un stil curat britanic. Manics îşi fac treaba admirabil.

6 iulie: Sunrise Avenue au început frumos, dar nu am rămas să-i vad, fiindcă am uitat că sunt finlandezi. Manu Chao face un spectacol mai dinamic decât Furtado. Foarte bine.

Aftershock : Nu ştiu, puii mei. Am făcut tabele timp de 8 ore, şi mi-a plăcut. Am ieşit 6 minute să văd atmosfera Primal Fear şi a fost mai mult decât aşteptam. Ce public frumos şi cât de beat! Cel mai prost e că la sfârşitul zilei un idiot foloseşte lapul de care am eu nevoie şi mă simt prost să-i spun că mai am de lucru şi faptul că îşi verifică mailul fix atunci şi acolo nu mă ajută. Ne îmbrăţişăm la plecare. Sper să ne vedem la Metallica. O senzaţie strenie de inutilitate. Mă hotărăsc să renunţ la ostilitatea cu care mă ţin legată de scaun să termin treaba. Nu merită efortul. Mai îmbrăţişez câteva persoane, mai mult tipi, că fetele mă urăsc. Hai naibii acasă, unde e somnul cald.

Metallica: Ce de ploaie într-o singură zi. Nu purta top mulat într-o zi în care nu ai verificat starea vremii. Adina e suspicioasă. E sigură că topul meu e acolo doar pentru că e concert rock. Protestez râzând. Bineînţeles că nu.. Creaţa îşi dă cu părerea că trebuia să primim tricouri ; spre exemplu, eu nu pot să lucrez în topul ăla. Jes, you think?! Jandarmii au aceeaşi părere. Bine că toarnă! Pun pelerina. Un rotunjor adorabil mă roagă să-i vând pelerina. Fratele meu, dacă ai şti ce bucată mică de top e sub pelerina asta, ţi-ai face cruce şi mi-ai da şi sacul tău de gunoi. Zip it! Un concert profesionist. Sunet foarte bun, prestaţie generoasa, un ecran deştept în spatele scenei..fă maraton în youtube, că eu nu folosesc cuvinte potrivite să descrie Metallica în concert. Păcat că a plouat.

Lenny Kravitz: Nu ştiu, nu ascult. Am făcut cadou invitaţiile. Voi merge în Rai pentru asta. Am dormit pe un genunchi de Adina. A ieşit bine concertul, publicul a fost încântat şi…a fost drăguţ.

Iron Maiden: Azi am avut chef de treabă. În sfârşit. Dar e pe timpi. Până vine pinguinul. După aia, în public, sugarcube, la VIP, unde îţi e locul! M-a încântat trupa asta, deşi nu e genul meu, dar mi-a plăcut că am stat mult în public pe gazon, singură. Mi-am amintit cum e să fii spectator. Dar e mai mişto să nu fii. Îţi mulţumesc, Dan, pentru că ai furat pentru noi: pizza, chips, kiwi, cola, bere, portocale mici care semănau cu mandarinele..şi pentru că îmi săruţi mâna! The Mood au făcut deschiderea.

Munte. 7 zile de dormit în cabană şi de mâncat, un traseu amărât, frică de urs pe parcurs.

În Bucureşti, cald. Maraton de filme. Am renunţat la Stufstock 6. Îmi pare puţin rău.
Ascultă.

*

Anul acesta, voluntarii B’estFest şi B’estFest AfterShock activează două zile din patru. O zi e dedicată activităţilor de susţinere a evenimentului şi o zi simplei condiţii de spectator. Stau că mai-marii mărilor privind zglubiliticii cu gâtul moale. În celelalte două, plătesc pentru a..sta activ. Dacă eşti în locul lor, îţi urmăreşti interesele: ce şi când vrei să vezi. Şi pe ce scenă. Îţi aminteşti plăcut pe YouTube cum s-au înfrăţit Manson şi Cooper anul trecut. În fond, e singurul moment pe care l-ai prins şi a fost cel mai important..te bucuri puţin că s-a întâmplat în România. Între timp, un cineva care are grijă de sufletul tău îţi dă un link care să îţi explice fără vorbe de ce B’Estivalul nu mai e B’Estival. Ci B’estFest. Înţelegi. Apoi îi dăruieşti cu multă dragoste linkul cu tamponul anti-viol. Şi te simţi mai mulţumită decât ieri. Sunt gânduri greoaie în cap legate de licenţa ta frunzărită, dar speri, fiindcă asta ai învăţat şi tu să faci. De la primul examen. Şi prima restanţa. Ce-ţi mai doreşti tu? Să termini licenţa într-o formă de bun-simţ la timp. Să te bucuri de cele două zile. Să promovezi examenul. Să nu afli niciodată de ce ON e fantoma facultăţii. Să profiţi de ultima tabără gratis dăruită de stat (şi de A.S.E.). Apoi să mori pe plajă. Fiindcă ar fi inutil să-ţi doreşti un job în August. Unul care să îţi dea două săptămâni libere în septembrie pentru cele 16 restanţe. 16, ca şi anul trecut. Poţi face acum ceea ce ai făcut atunci. Să joci fotbal ca Turcia. Dar nu cu Germania. Apoi să treci în anul trei, din nou. Şi să începi licenţa mai devreme. A, şi da! Să nu mai existe mame cu vârste sub 16 ani. Din octombrie ai visuri mai mari. Până atunci, stai legat. Îţi povestesc despre B’estFest.

Scot capul din căpşuni şi îmbrac un costum de pinguin. Mă bucur că sunt mică şi nu port tocuri. Şi că râd. Festul e în ziare şi asta îmi convine brusc. Sortez însă impresiile şi relaxez muşchii… orbii nu ne văd.

Fiindcă noi suntem adolescenţi nepieptănaţi care se joacă de-a organizatorii. Purtăm pantofi şi fuste şi întrebăm politicos când intrăm prima dată în lift la Hilton: «Eu merg la 1, dumneavoastră?», când liftul nu merge mai sus de atât. Şi călcam timid pe covoare groase căutându-l pe Cioran.

Ştim că toţi oamenii ăştia greşiţi ne ghicesc… nu suntem de-ai lor. Noi suntem cei care circulă cu RATB. Şi care stăm în parc la Ateneu gândindu-ne că nu am intrat în nici un 4 stele. Şi ăsta are 5. Luăm inima din piept şi o punem în geantă. Scoatem câteva zâmbete, să avem de schimb… se uzează uşor. Găsim locul, găsim oamenii, oamenii ăştia care ne văd crescând şi care ne suportă încă. Uităm de zâmbet, avem încântare… aranjăm totul cât mai bine… ne luăm locurile… şi… acum purtăm ecuson de organizator.

6, vine presa! Zâmbiţi frumos, învăţaţi-i ce voi nu ştiţi, dar ei da. Serviţi-i cu cafea şi ceai, inmânaţi-le comunicatele şi îndrumaţi-i si pe ei către Cioran. Acum aşteptati familia Regala. A, atât de simpli sunt? Cât de molcomă e simplitatea asta, şi cât de nobilă. Acum e vremea zâmbetului timid. Ei sunt viitorul cuplu Regal al Romaniei.

După ce ma întorc acasă dau search pe net, să vad ce au scris jurnaliştii ‘ceia, care mai de care mai amabili, în afară de cei de la TVR. Ce au scris ei ? Exact ce le-am dat noi în comunicate. Nici un semn din care să înţelegi că au fost cel puţin o seară la Caffé să vadă ce înseamnă echipa ‘ceea de neînsemnaţi pinguini ascunşi în căpşuni.

Pentru tine, cel ce m-ai învăţat să scriu în limba română, după George Pruteanu.
Biserica ne învaţă ca măcar în post să ne abţinem de la plăcerile trupeşti.
Tot Biserica nu pomeneşte nimic de faptul că până şi PF se simte bine când face pipi. Mai ales la vârsta lui, Dumnezeu să-l binecuvânteze.
Stând în baie… stând pe tron, de fapt… mă gândeam la asta… în afară de orgasm… ne simţim bine când mâncăm… când facem pipi… când defecăm (ajutor la conjungarea verbului «a defeca», vă rog!)… cu alte cuvinte, de fiecare dată când ne este satisfăcută o nevoie trupească. De orice gen. Ce fac popii în acest timp? Oare se căiesc pentru păcatul de a face pipi? Că e din cauza prostatei?
Zilele trecute unul dintre profesorii mei se întreba tare de ce nu avem, noi şi catolicii, acelaşi Paşte, tot creştini suntem…
Avem alţi popi decât ei, răspunse Lu.
Personal, sunt cel puţin confuză, şi nu lupt deloc împotriva Bibliei.
Îmi place să cred în Dumnezeu. Şi mi-a plăcut Biblia.

Îmi voi face firmă. Voi organiza cele mai frumoase concerte. Cu aer condiţionat. Şi apă. Şi vă las cu ceaiul făcut de bunica. Şi voi avea o clădire ca un buble albastru. Şi voi colabora cu o colega de grupă care are automate de bilete să ducă câteva în provincie. 2 să fie în Satu-Mare. Pentru unguri.
Ca să aibă acces la bilete şi babalâcii reticenţi la on-line. Care să fie puse în paburi tari. Ca să vă sară în ochi şi să vă agaţe. Ca să veniti. În blue buble. Care are sunet marfă. Şi săli de expoziţie. Şi sală underground. Pentru anarhişti. Că eu vă las să vă duceţi luptele pe lumină.
Şi la primul concert, ca să ies admirabil pe piaţă, aduc Metallica.
Acesta este unul dintre proiectele mele pentru un seminar umil de Comunicare.
Glumă, glumă, numai că Metallica vine.
Şi eu nu am nici un Blue B pentru ea.
23 iulie, concert pe Cotroceni, ca e zonă bună. Că sunt bătrâni. Bătrâni şi afurisiţi. Ca o babă fară dinţi. Da’ cu coarde. Vocale.
Cum facem, noi? Ăştia care vrem şi Nightwish pentru a 2-a/3-a oară şi Metallica pentru prima/a doua? Ştii ce facem? Gândim ca oamenii maturi şi mergem la Metallica, că poate maine moare. Vindem ingheţată şi cu banii aia o punem şi de un Nightwish. Că e după licenţă. La care nu am început. Că e lene. E lene, Mariţo, şi e summit. Şi linişte. Şi vin hoardele. Hoardele cu coarde. Şi cu corzi.
Ar fi bine sa strângeţi bani. Pentru finanţare.

Seară. Mă urc şi eu ca tot amărâtul în 330, să merg acasă. Cu faţa lungă.
Fiiindcă eu vroiam să fie goool, să am eu loooc. Şi nu era. Cu ochii întredeschişi, văd cum toată lumea îmi face loc în autobuz… that’s some funky shit… închid ochii şi îmi doresc un scaun… o voce de canal se aude răsunând lângă mine… tot vreunul care o să îmi recite ceva din paraziţii… «voi recita o poezie compoziţie proprie…»
Şi începe să zică… şi eu, ca tot omu’ de la ţară, mă uit. Mă uit la figura lui când recită, sa văd şi eu ce i se citeşte acolo, între sprîncene. Şi ca prostu’ m-am uitat.
El recită cu cea mai mare pasiune pe care am vazut-o vreodata la un om, şi mie îmi pică faţa în timpul ăsta, şi mă enervez, fiindcă mie nu-mi plac poeziile.
Şi el îşi strigă mizeria, şi îşi cântă muzele, şi ia întreaga lume la mişto, şi doarme în Hotel Canalcontinental.
Şi eu mă uit. Şi ma uit acolo privind. Râd zuzele langa mine. Mă minunez de prostia lor.
Eu nu eram atât de pasională nici atunci când cântam piesele Irinei Loghin la gradiniţă. Pariez că nici ele.
«Nu ştiu cum o cheamă pe prietena dumneavoastră, dar ii voi spune Steluţa, fiindcă fiecare om are o stea.»
Şi mă blochez, fiindcă eu radeam de numele ăsta. Şi-mi dau seama că pe mine mă cheamă Luciana. Şi îmi spuneau copiii la gradiniţă ca vine de la «Lucifer». Şi las bărbia în piept şi îmi astup urechile, fiindcă nici să aud nu sunt demnă. Şi când termină, se apropie de geam şi se uită prin el să se vadă tot pe sine. Nu am ştiut unde a coborât. Şi nici eu.

Să scriu despre ce?
Despre colegul meu voluntar care e în anul 1 la Limbi şi Literaturi Străine şi are părul alb?
Despre cerşetorul – poet care scrie cu vreo pană nebună şi recită cât să ţi se ridice părul pe spate? Când nu îţi plac poeziile? În 330?
Despre idiotul care a rămas blocat în McDonald’s Universităţii?
Despre Târgul Educaţiei? Cât de tare e şi cât de deştept?
Despre cantina din Regie? Despre cât regret că am rămas, doar ca să ştiu exact de ce nu mi-a plăcut acolo la final?
Despre cum mă uit la «One missed call 2003» de 4 săptămâni?
Spune şi tu acum..