Sunt Iris pe Baneasa. Ingerul parca e luat de pe “Once”, dar poate visez eu stele cazatoare cu chipuri de ingeri. E posibil sa semene si cu vreo coperta “Deep Purple”. Fara suparare, si eu ii respect, dar orice ascultator obiectiv e in stare sa spuna ca sunt cam adanci si vinetii. Cel mai probabil e un curent al vremii. Important e ca fac 30 de ani. Si ca e concertul pe Baneasa, poate vor incepe si avioanele sa concerteze pe bolta, curand. Cine stie, poate dispar si vilele de pe pista, dansand. Eu am ascultat Iris cateva zile, 24 h din 24. Aceasta e maniera mea de a asculta toate piesele pe care le tine Zorro, in capsorul lui greu de inteles. Si m-am simtit destul de bine. Imi place foarte mult “Vals”. Imi aduce aminte de primul an de facultate si prin prisma acestui lucru, de cea mai frumoasa perioada din viata mea. Imi aduce aminte de dezamagirea pe care am simtit-o prima data in A, si de dezgustul cu care privesc miercurea A. Promit ca voi incerca si alte seri, anul asta, poate, cand ma voi duce (incerc) de mai mult de 3 ori. Apropo de varsta asta, sunt cuvinte care au tot 30 de ani, si care au facut concertul in TNB. Ma intreb cum sunt concertele astea, despre care nu vorbeste nimeni. Tre’ sa fie ceva mistic si sacru, despre care nu se spune nimic, pentru a nu piere farmecul inexplicabil. Nu sunt tineri care asculta Celelalte Cuvinte. Sunt tineri care aculta Iris. Asculta Iris cum asculta Holograf si Voltaj, si jur ca nu sunt la fel. Iar Iris canta la fel si pentru tineri, si pentru batrani, fiindca acesta e modul lor de supravietuire (propriu si figurat). Talisman are firma de evenimente. Iris face Muzica, inca, dupa 30 de ani. Ma intreb uneori de ce a plecat Colen din Phoenix (nimeni nu interpreteaza “Numai una” ca el), si cine e Miruna. Ma intreb ce face Motul acum. In mod clar nu scrie bloguri. Poate cu putin noroc, asculta folk si negociaza la un trabuc si un ceai negru trecerea mea in anul 2, cu Dumnezeu.
Ma inclin.

Voi, da voi, stiu, nu, sunt sigur ca ati ascultat macar o melodie à la Chemical Brothers. Da da, clipul acela de pe MTV in care 2 pusti erau purtati de ritmul ultimului single lansat. V-as scrie o formula chimica, doar ca sa va impresionez, apoi as spune “Do it again”, dar nu, nu sunt atat de implicat. Doua zeci octombrie, doua mii sapte, Sala Polivalenta, Bucuresti, sper ca nu se amana inca o data, vor sustine concert, ei, fratii “chemical”. Daca m-as duce, as face-o pentru Galvanize, piesa care mi-a schimbat cursul monoton al vietii mele de licean. Am devenit dramatic dintr-o data? Daca da, nu ascultati la mine, faceti in asa fel incat sa nu aveti sambata aceea ocupata si indrazniti, poate merita.

La Bucuresti, pe 6 octombrie. Stadionul Arcul de Triumf. Eu habar nu stiu unde e asta, dar am o vaga impresie. Afisele sunt peste tot in oras. Pariez ca mergeti si voi cu ratb-ul sa va dati restantele la Universitate. In reclame sunt atribuiti cu titlul de cei mai tari showmen ai momentului. Ce stiu eu e ca vocea tipului e electrifianta in “Time is running out”, si ca eu personal ador o colaborare cu Faith (“In dreams of mine”). In rest, sunt 3 crai, si vocalul e simpatic. Normal ca tre’ s aiba si ei o pagina oficiala. La astia nu stiu/cred daca/ca ajung, fiindca e un ceva care ma impiedica sa ma duc la concertele frecventate de pustoaice pline de hormoni (si sunt, slava Domnului). Dar daca v-ati plictisit de ce aveti langa voi (o familie perfecta, o relatie incredibila, prieteni mirobolanti), nu va duceti la concertele ocs sau emil, ci mergeti tip-til la Muse. Nu alergati, sa nu picati in catacombe. Ordonati-va frumos si lasati-va bauturile aduse de acasa la intrare. Indiferent ca e ceai facut de bunica.
Revin.

Nu fac istoricul trupei sau analiza componentei, fiindca de asta exista site-uri oficiale. De astia am auzit intr-o conversatie si am dat, ca tot prostul, search pe dc. Am gasit fix 13 piese. Acum stau cu ochii pe youtube si ma tot mir de cucoana asta care vorbeste cu eugenul personal. Ma apuca nostalgia de coada ochiului cand ma gandesc cati eugeni sunt in jurul casei. Cucoana cu parul mare si rosu are picioarele cam lungi, tocurile cam inalte si jur ca se misca prea repede. Are si farmec. De aia ma duc eu la concertul din Tara Natarailor (a.k.a Ro), in coada lui octombrie, fix in Sala Palatului. Nu platesc biletul, pana nu ma asigur ca imi plac si live. Dau banii bisnitarilor si ma duc sa stau cu fundu’ pe o treapta, cu botul pe labe si cu ranjetul pana la urechi. Ma duc sa ascult. Nu ma duc sa ma asez cu grija pe unul dintre locurile bune si incomode ale Salii Palatului. Nu ma duc sa imi asez un picior peste altul, intr-o fusta corect croita, strimta si distinsa, cu o crapatura discreta, pentru cunoscatori. N-o sa imi pun palarie si n-o sa-mi inclin capul in semn de salut catre domnii in costum. N-o sa ma port ca o englezoaica bine crescuta, fiindca nu’s. Ma duc sa vad cucoana, sa ascult orchestra, sa ranjesc de incantare la solourile de sax sau pian, sa imi lungesc gatul catre contrabas, sa intreb cucoanele ce piesa a fost aia si sa imi scriu numarul de telefon pe hartie milimetrica.

Nu fac analiza muzicii lor, fiindca nu-mi permit. Pm (a se citi “pink martini” ;) ), am 13 piese si eu nu ascult jazz. Au influente latine si slab afro.