Să facem abstracție de ceea ce cred ceilalți despre noi pentru câteva momente. Dincolo de vorbe se află un om, un om care se afirmă prin faptele sale. Tind să cred că toți oamenii sunt buni, chiar dacă unii sunt corecți, iar alții greșesc.

Printre altele, s-a lansat Flickr Video. Da, cei de la Yahoo! vor să fie mai cool decât Google/YouTube. Şi mai funny.

Ca să eviți o cacofonie nu zici “virgulă”, ci mai degrabă îți spui că ești prost în gând și mergi mai departe.

Am încercat să fiu scurt şi la obiect, restul îl deduceţi voi.

Scot capul din căpşuni şi îmbrac un costum de pinguin. Mă bucur că sunt mică şi nu port tocuri. Şi că râd. Festul e în ziare şi asta îmi convine brusc. Sortez însă impresiile şi relaxez muşchii… orbii nu ne văd.

Fiindcă noi suntem adolescenţi nepieptănaţi care se joacă de-a organizatorii. Purtăm pantofi şi fuste şi întrebăm politicos când intrăm prima dată în lift la Hilton: «Eu merg la 1, dumneavoastră?», când liftul nu merge mai sus de atât. Şi călcam timid pe covoare groase căutându-l pe Cioran.

Ştim că toţi oamenii ăştia greşiţi ne ghicesc… nu suntem de-ai lor. Noi suntem cei care circulă cu RATB. Şi care stăm în parc la Ateneu gândindu-ne că nu am intrat în nici un 4 stele. Şi ăsta are 5. Luăm inima din piept şi o punem în geantă. Scoatem câteva zâmbete, să avem de schimb… se uzează uşor. Găsim locul, găsim oamenii, oamenii ăştia care ne văd crescând şi care ne suportă încă. Uităm de zâmbet, avem încântare… aranjăm totul cât mai bine… ne luăm locurile… şi… acum purtăm ecuson de organizator.

6, vine presa! Zâmbiţi frumos, învăţaţi-i ce voi nu ştiţi, dar ei da. Serviţi-i cu cafea şi ceai, inmânaţi-le comunicatele şi îndrumaţi-i si pe ei către Cioran. Acum aşteptati familia Regala. A, atât de simpli sunt? Cât de molcomă e simplitatea asta, şi cât de nobilă. Acum e vremea zâmbetului timid. Ei sunt viitorul cuplu Regal al Romaniei.

După ce ma întorc acasă dau search pe net, să vad ce au scris jurnaliştii ‘ceia, care mai de care mai amabili, în afară de cei de la TVR. Ce au scris ei ? Exact ce le-am dat noi în comunicate. Nici un semn din care să înţelegi că au fost cel puţin o seară la Caffé să vadă ce înseamnă echipa ‘ceea de neînsemnaţi pinguini ascunşi în căpşuni.

Pentru tine, cel ce m-ai învăţat să scriu în limba română, după George Pruteanu.
Biserica ne învaţă ca măcar în post să ne abţinem de la plăcerile trupeşti.
Tot Biserica nu pomeneşte nimic de faptul că până şi PF se simte bine când face pipi. Mai ales la vârsta lui, Dumnezeu să-l binecuvânteze.
Stând în baie… stând pe tron, de fapt… mă gândeam la asta… în afară de orgasm… ne simţim bine când mâncăm… când facem pipi… când defecăm (ajutor la conjungarea verbului «a defeca», vă rog!)… cu alte cuvinte, de fiecare dată când ne este satisfăcută o nevoie trupească. De orice gen. Ce fac popii în acest timp? Oare se căiesc pentru păcatul de a face pipi? Că e din cauza prostatei?
Zilele trecute unul dintre profesorii mei se întreba tare de ce nu avem, noi şi catolicii, acelaşi Paşte, tot creştini suntem…
Avem alţi popi decât ei, răspunse Lu.
Personal, sunt cel puţin confuză, şi nu lupt deloc împotriva Bibliei.
Îmi place să cred în Dumnezeu. Şi mi-a plăcut Biblia.

Îmi voi face firmă. Voi organiza cele mai frumoase concerte. Cu aer condiţionat. Şi apă. Şi vă las cu ceaiul făcut de bunica. Şi voi avea o clădire ca un buble albastru. Şi voi colabora cu o colega de grupă care are automate de bilete să ducă câteva în provincie. 2 să fie în Satu-Mare. Pentru unguri.
Ca să aibă acces la bilete şi babalâcii reticenţi la on-line. Care să fie puse în paburi tari. Ca să vă sară în ochi şi să vă agaţe. Ca să veniti. În blue buble. Care are sunet marfă. Şi săli de expoziţie. Şi sală underground. Pentru anarhişti. Că eu vă las să vă duceţi luptele pe lumină.
Şi la primul concert, ca să ies admirabil pe piaţă, aduc Metallica.
Acesta este unul dintre proiectele mele pentru un seminar umil de Comunicare.
Glumă, glumă, numai că Metallica vine.
Şi eu nu am nici un Blue B pentru ea.
23 iulie, concert pe Cotroceni, ca e zonă bună. Că sunt bătrâni. Bătrâni şi afurisiţi. Ca o babă fară dinţi. Da’ cu coarde. Vocale.
Cum facem, noi? Ăştia care vrem şi Nightwish pentru a 2-a/3-a oară şi Metallica pentru prima/a doua? Ştii ce facem? Gândim ca oamenii maturi şi mergem la Metallica, că poate maine moare. Vindem ingheţată şi cu banii aia o punem şi de un Nightwish. Că e după licenţă. La care nu am început. Că e lene. E lene, Mariţo, şi e summit. Şi linişte. Şi vin hoardele. Hoardele cu coarde. Şi cu corzi.
Ar fi bine sa strângeţi bani. Pentru finanţare.

Seară. Mă urc şi eu ca tot amărâtul în 330, să merg acasă. Cu faţa lungă.
Fiiindcă eu vroiam să fie goool, să am eu loooc. Şi nu era. Cu ochii întredeschişi, văd cum toată lumea îmi face loc în autobuz… that’s some funky shit… închid ochii şi îmi doresc un scaun… o voce de canal se aude răsunând lângă mine… tot vreunul care o să îmi recite ceva din paraziţii… «voi recita o poezie compoziţie proprie…»
Şi începe să zică… şi eu, ca tot omu’ de la ţară, mă uit. Mă uit la figura lui când recită, sa văd şi eu ce i se citeşte acolo, între sprîncene. Şi ca prostu’ m-am uitat.
El recită cu cea mai mare pasiune pe care am vazut-o vreodata la un om, şi mie îmi pică faţa în timpul ăsta, şi mă enervez, fiindcă mie nu-mi plac poeziile.
Şi el îşi strigă mizeria, şi îşi cântă muzele, şi ia întreaga lume la mişto, şi doarme în Hotel Canalcontinental.
Şi eu mă uit. Şi ma uit acolo privind. Râd zuzele langa mine. Mă minunez de prostia lor.
Eu nu eram atât de pasională nici atunci când cântam piesele Irinei Loghin la gradiniţă. Pariez că nici ele.
«Nu ştiu cum o cheamă pe prietena dumneavoastră, dar ii voi spune Steluţa, fiindcă fiecare om are o stea.»
Şi mă blochez, fiindcă eu radeam de numele ăsta. Şi-mi dau seama că pe mine mă cheamă Luciana. Şi îmi spuneau copiii la gradiniţă ca vine de la «Lucifer». Şi las bărbia în piept şi îmi astup urechile, fiindcă nici să aud nu sunt demnă. Şi când termină, se apropie de geam şi se uită prin el să se vadă tot pe sine. Nu am ştiut unde a coborât. Şi nici eu.

Cum se înțeleg florile prin muzică, asta a căutat cineva pe Google și a ajuns pe EVNO. Mă gândeam să-i răspund, dar ce să-i spun? Presupun că florile și toate plantele în general ascultă zilnic cele mai frumoase simfonii ale naturii. Nu și ficusul meu de pe pervaz care s-a ofilit de atâta muzică electronică.

NATO

Mi-e dor de Florin Călinescu și de a lui emisiune, Chestiunea Zilei. De parcă ar mai fi nevoie să ironizez și eu în ce situație am ajuns, să ne omorâm între noi pe trecerea de pietoni din cauza marețului summit NATO. Nu știu câți români au murit până acum din cauza faptului că nu făceam parte din această organizație, dar sunt sigur că vor muri din ce în ce mai mulți de acum înainte.

…

Am găsit melodia care se potrivește perfect cu starea mea de spirit Soko cu I’ll kill her him. De abia aștept să ajung la CERF anul acesta… încă o lună, mai exact 35 de zile.

Să scriu despre ce?
Despre colegul meu voluntar care e în anul 1 la Limbi şi Literaturi Străine şi are părul alb?
Despre cerşetorul – poet care scrie cu vreo pană nebună şi recită cât să ţi se ridice părul pe spate? Când nu îţi plac poeziile? În 330?
Despre idiotul care a rămas blocat în McDonald’s Universităţii?
Despre Târgul Educaţiei? Cât de tare e şi cât de deştept?
Despre cantina din Regie? Despre cât regret că am rămas, doar ca să ştiu exact de ce nu mi-a plăcut acolo la final?
Despre cum mă uit la «One missed call 2003» de 4 săptămâni?
Spune şi tu acum..